FILME CARE M-AU INFLUENȚAT (I): Blade Runner: visează androizii oi electrice?

„All those moments will be lost in time… like tears in rain”

Ce ne definește ca oameni? Ce ne face umani? Sunt întrebări filosofice care continuă să ne frământe, începând din Grecia Antică și culminând cu epoca Iluminismului. De la apariția omului pe Pământ, mințile luminate au încercat să dezlege cel mai mare mister legat de ființa umană, dând naștere unei noi teme: dorința de a prelungi viața.  Mitologia greacă este plină de povești care explorează promisiunile și pericolele de a evita moartea, extinderea capacităților umane, replicarea vieții. În toate perioadele lumii, „lucrurile umane” au fost imaginate ca entități care testează sau definesc simțul contemporan al valorii umane. Tematica diferențierii omului în carne și oase de mașinării cu aspect uman – și dacă aceste mașinării ar putea pune în pericol Omul – nu este populară doar în timpurile moderne. Ne-am întrebat mereu dacă toți oamenii sunt ceea ce par a fi cu adevărat – motiv pentru care filosofii au petrecut atât de mult timp disecând întrebarea ce îl face pe om să fie uman?

Toate aceste idei filosofice sunt regăsite in filmul Blade Runner, din 1982, regizat de Ridley Scott, cu Harrison Ford în rol principal. Astfel, vă propun să începem împreună o călătorie în lumea filmelor care mi-au influențat viața, care m-au făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de această artă și care mi-au deschis apetitul pentru această pasiune. Filmul, ca artă, lasă amprente în memoria fiecărui individ, și, uneori, fără să îți dai seama, te transformă și îți schimbă viața. Așa că primul episod din această rubrică îi este dedicat lui Blade Runner, unul dintre filmele mele preferate, dar și filmul cu care am poate cea mai emoțională relație.

Visează androizii oi electrice? Aceasta a fost una dintre întrebările enigmatice din copilăria mea. O auzeam foarte des în casă, dar nu îi înțelegeam sensul, ceea ce mă frapa și evident, îmi stârnea curiozitatea. Pentru cei puțin familiarizați, acesta este titlul unui roman S.F. scris de Phillip K. Dick, unul dintre cei mai apreciați scriitori de literatură science-fiction din toate timpurile. Romanul, considerat unul dintre cele mai bune din literatura S.F., stă la baza celebrului film regizat de Ridley Scott.

Phillip K. Dick era autorul preferat al tatălui meu, și a avut șansă să traducă în limba română mai multe romane, inclusiv Do Androids Dream of Electric Sheep/ Visează androizii oi electrice?. Întrucât a fost tradusă după apariția filmului lui Ridley Scott, veți găsi romanul tradus cu titlul filmului – Vânătorul de recompense – pentru mai multă popularitate.

Mai târziu, când am ajuns la liceu, am început să fiu pasionată de filosofie, am ajuns să văd filmul și să citesc romanul lui Dick. Pasiunea cu care vorbea tatăl meu despre universul Blade Runner mi-a stârnit curiozitatea pentru că toate discuțiile gravitau în jurul ideii de om versus mașină,  cine suntem și cum deosebim omul de androizi, teme care mi se păreau captivante. Dick este unul dintre scriitori de science-fiction cu o influență uriașă în cinematografie, nu doar în literatură, opera sa fiind comparată cu seria Matrix, creată de frații Wachowski. Poate tocmai de aceea Matrix este unul din celelalte filme care m-au influențat și unul dintre preferatele mele.

Atenție, pentru cei care încă nu au văzut filmul, s-ar putea să urmeze spoilere!

Într-un viitor cyberpunk al lumii, bazat pe tehnologie avansată și inteligență artificială, și măcinat de un Război Nuclear,  omul a descoperit tehnologia creării de clone umane, așa numiții replicanți, folosite pentru coloniile din spațiu, dar cu durată de viață limitată, de doar 4 ani. În Los Angeles-ul anului 2019, Rick Deckard (Harrison Ford) este un Blade Runner (vânător de recompense), un polițist specializat in descoperirea replicanților. Deși voia să se retragă, Deckard este obligat să revină când cinci clone evadează dintr-o colonie extraterestră și ajung pe Pamant, pentru a-și cunoaște creatorul.

Scris în 1968, romanul lui Dick abordează și mai multe teme față de cele prezente în film, însă Scott le-a selectat pe cele pe care le-a considerat el esențiale.  Când Dick a scris romanul, Războiul din Vietnam era în plină desfășurare, dar autorul era bântuit și de ororile naziștilor din Al Doilea Război Mondial și atunci romanul era mai mult o reflecție filosofică despre ce înseamnă să fii om într-o vreme dominată de atrocități în masă, și despre cum trăirea acestor experiențe traumatizante te dezumanizează. Acțiunea are loc după un război nuclear care a dezmembrat planeta și societatea umană. Pământul a devenit un loc dezolant, oamenii au plecat spre alte colonii, lăsând în urmă o planetă fantomă, un loc mai degrabă populat de interlopi sau de cei considerați a fi cu daune genetice.  Animalele mor, așa că puțini își mai permit să aibă un animal în realitate, așa că cei mai mulți aleg animale sintetice sau electrice. Ceea ce duce la nașterea unei noi religii, bazată pe empatie, numită Mercerism. De exemplu, Deckard deține o oaie electrică, animalele devenind un simbol. În roman, Dick i-a construit pe replicanți astfel încât cititorul empatizează mai mult cu ei decât cu personajele umane, punând astfel o oglindă a acțiunilor umane, dezvoltând ideea că oamenii și-au pierdut umanitatea, în timp ce ființele artificiale create de om aspiră să devină din ce în ce mai umane.

In 1981, Phillip K. Dick spunea pentru o revistă străină că ”în această poveste, așa cum am imaginat-o, am pornit de la ideea că meseria lui Deckard, de a vâna și ucide acești androizi, îl dezumanizează progresiv. În același timp, Replicanții sunt percepuți ca devenind tot mai umani. În final, Deckard însuși începe să se întrebe ce ii diferențiază pe Replicanți de oameni. Și ducând ipoteza asta mai departe, cine este el dacă nu există nicio diferență reală între oameni și androizi?”.

Dick devenise obsedat de al Al Doilea Război Mondial, pe care il studiase intens pentru romanul său anterior, The Man in The High Castle. Holocaustul și atrocitățile din Al Doilea Război Mondial l-au făcut pe Dick să pună omul într-un moment de răscruce în lanțul evoluției umane, teme ce se regăsesc în toată literatura sa. ”Pentru mine, androidul este o metaforă pentru oamenii care care sunt umani din punct de vedere psihologic, dar aleg să se comporte non-uman în toate acțiunile lor. Folosesc termenii de android sau robot, dar de fapt mă refer la la ființe umane defecte din punct de vedere psihic și patologic.”

Blade Runner a fost filmul care mi-a deschis apetitul către producții cinematografice science-fiction. Nu mă atrageau atunci așa mult supeproducții precum Star Wars sau Star Trek, deși le admir pe fiecare în parte pentru inovație și conceptele noi aduse în cultura pop. Fiind pasionată de filosofie, Blade Runner mi-a fost mai aproape de suflet, mă forța să îmi pun întrebări înspăimântătoare, ca ce ne diferențiază de androizi? Cum ne păstrăm umanitatea? Și dacă androizii ar aspira la a fi mai umani, ar deveni mai buni? Ar fi un pericol real împotriva noastră sau ne-ar putea ajuta să îndreptăm ce e rău fundamental la ființa umană? Dacă androizii sunt capabili să simtă aceleași emoții și să facă aceleași judecăți bazate pe rațiune, ne mai sunt inferiori, doar pentru ca în loc de vene, ei au circuite electrice? Sângele și carnea ne definesc, pe noi oamenii, sau rațiunea? Dacă muți conștiința unui om într-o mașină, am ucis omul?

Succesul filmului Blade Runner, căruia i-au trebuit ani să fie apreciat la adevărata valoare și să fie considerat un film cult, reprezentativ pentru cinematografia mondială, este împărțit în trei elemente: temele filosofice în jurul căruia este construit, estetica vizuală impecabilă și una dintre cele mai bune coloane sonore din toate timpurile. Aceste trei elemente îmbinate au dat naștere uneia dintre cele mai mari bijuterii cinematografice din toate timpurile.

Phillip K. Dick a murit cu câteva luni inainte de lansarea filmului în cinematografe, dar apucase să vadă câteva secvențe, inclusiv scena de deschidere, care mie personal, mi se pare nu doar una din scenele iconice ale filmului, dar poate și cea mai bună scene de deschidere a unui film. Inclusiv Dick a fost dat pe spate, deși se știa reticența lui față de Hollywood, un loc de care spunea că nu se va apropia vreodată. După ce a văzut 20 de minute din film, majoritatea scenelor cu efecte vizuale, Dick a declarat că ”au fost cele mai bune 20 de minute pe care le-am trăit vreodată. Efectiv, am ieșit șocat, când închid ochii încă vizualizez scena de deschidere…este ca și cum ai fi fost transpus în orașul suprem al viitorului, cu toate lucurile bune și rele care îl definesc.”

Cu toate astea, Dick si Scott aveau viziuni diferite asupra ideilor din roman. Dick era de părere că androizii sunt fără suflet, meniți doar să-l facă pe Deckard se să îndoiască de  propria umanitate. In replică, Scott i-a spus că el vede androizii ca pe niște supereroi care nu pot zbura, ceea ce l-a lăsat fără cuvinte pe Dick.

Rene Descartes a fost poate filosoful care a cercetat cel mai mult răspunsul la întrebarea ”ce ne definește ca fiind umani”, îndoindu-se de toate. ”Gândesc, deci exist” este faimosul său citat, care a definit filosofia sa, tematicile sale regăsindu-se în Blade Runner. Să fie oare o coincidență că numele personajului principal este Deckard? Alți filosofi au remarcat ideea că Descartes suspecta că la un moment dat, vom fi nevoiți să facem un test pentru a stabili ce este uman și ce nu.

Amintirile sunt fundația identității noastre, ne definesc și ne întăresc ideea că existăm, ceva la care ne putem reîntoarce mereu pentru a ne da seama cum am devenit omul care suntem astăzi. În Blade Runner, amintirile replicanților sunt implantate, aceștia vorbesc și se poartă la fel ca oamenii.  Dar cel mai important element care desparte oamenii de mașinării este empatia. In film, lipsa sau prezența empatiei este demonstrată în urma așa numitului test Voight-Kampff. Cu toate astea, nu doar empatia ne definește ca fiind umani, doar și criminalii sau sociopații sunt oameni, în final, nu? Emoțiile ne ajută să facem judecăți cu privire la ceea ar trebui să facem și cine de dorim să fim.

Unul dintre personajele filmului, replicantul Roy (unul dintre cele mai bune roluri din cariera lui Rutger Hauer) este conștient că a fost programat pentru o scurtă durată de viață – doar 4 ani – ceea ce îl infurie și îl  motivează să-și cunoască creatorul. Modul în care este prezentat în film, de la limbaj, aspect și până la gândire, îl face să semene cu înger căzut, asemănător celor din Paradisul pierdut, poemul celebru al lui John Milton. Deși Roy se răzbună pe creatorul său, Tyrell, pentru că nu i-a prelungit perioada de viață, există un moment în film care schimbă complet perceptia publicului asupra lui Roy și semnificația replicanților. Într-o confruntare directă cu Deckard, Roy, fiind și el pe moarte, alege să-i salveze viața detectivului în loc să-l lase să moară. Dintr-un simbol diabolic devine chiar un martir, sacrificându-se pe el pentru păcatele omenirii și astfel pozitionându-se superior moral față de Deckard. În final, îți pare rău pentru amândoi, ajungi să ai empatie pentru android și chiar devine un erou tragic. De altfel, Hauer l-a rugat pe Scott să-l lase să-și construiască singur monologul de încheiere, ce conține celebra replica ”all those memories will be lost in time…like tears in the rain/toate acele amintiri vor fi pierdute în timp, ca lacrimile în ploaie”. Hauer a reușit chiar să-l eclipseze pe Harrison Ford, oferind rolului său umanitate, emoție, transmitând empatie dincolo de ecran. Ironic, nu, ținând cont că vorbim de un personaj android, căruia teoretic toate astea îi lipsesc, nu?

La un moment dat, în film se face analogia dintre androizi si sclavi.“Quite an experience to live in fear, isn’t it?” That’s what it is to be a slave/ E o experiență să trăiești în frică, nu-i așa? Asta înseamnă să fii sclav”,  îi spune Roy lui Deckard.

Adilifu Nama, profesor în Studii Afro-Americane în SUA, a scris o carte intitulată Black Space: Imagining Race in Science Fiction Film, în care susține că androizii din Blade Runner sunt simboluri ale persoanelor de culoare într-o alegorie futuristică despre trecut. ”În calitate de sclavi scăpați dintr-un loc în afara lumii, replicanții au același statut socio-economic cu cel al persoanelor de culoare înrobite în perioada sclaviei din SUA. Blade Runner face referire ostentativă la trecutul rasial întunecat al Americii și își imaginează o revenire a celor reprimați.”

De aceea, cred că acest film merită măcar 2-3 vizionări, pentru că la prima vizionare abia te familiariezi cu universul, cu personajele, atmosfera. Apoi, de la a doua vizionare încolo, te poți concentra mai mult pe simbolismul încărcat și vei tot regăsi noi semnificații cu fiecare vizionare, fiind un film foarte complex.

Un alt simbol puternic prezent în Blade Runner sunt ochii. Se spune că ochii sunt fereastra sufletului. Nu e de mirare că acest simbol apare în mod repetat în Blade Runner și oferă informații despre temele filmului și personaje. Filmul se deschide cu un cadru foarte apropiat al unui ochi care umple ecranul reflectând peisajul industrial ce este văzut mai jos. În film, ochii replicanților au o strălucire aparte. Acest element va fi prezent pe toata durata filmului, ca un simbol al adevărului. Cu ochii percepi tot ceea ce este în jur, dar și dezvălui foarte multe despre ceea ce simți. Astfel, acest artificiu artistic folosit de Scott îl ajută pe spectator să știe când are în față un replicant.

Pe lângă ideile complexe și provocatoare, Blade Runner este impecabil la capitolul atmosferă de film. Roboți, androizi, masini care zboară, ploaie acidă, saxofonul melancolic pe fundal. La lansare, Blade Runner era considerat filmul care arăta viitorul peliculelor SF și a schimbat cu totul fața cinematografiei. Imaginea Los Angeles-ul din 2019 care deschide filmul este una iconică pentru lumea cinematografică și una dintre scenele mele preferate din toate timpurile. Străzile viitorului sunt dominate de haos, amalgamul de sloganuri publicitare anunță „o nouă viață te așteaptă în coloniile de pe alte planete”, muzica semnată de Vangelis este cutremurătoare, iar o gheișă tronează ecranele gigantice din oraș. Printre ploaie și fum, străzile sunt dominate de indivizi asiatici. Este un loc dezolant, care te alungă și în același timp te face să nu îți poți lua ochii de la el, trezește în tine o curiozitate, și precum Alice din Țara Minunilor, te lași dus de val în gaura de iepure. Ridley Scott a descris atmosfera din film ca pe o viziune a unui imperiu industrialist, iar un lucru pe care Blade Runner l-a intuit perfect este că viitorul aparține coroporațiilor, nu guvernelor. Replicanții nu sunt cei care fac produsul, ci ei sunt produsul.

Timpul ne-a ajuns din urmă, iar Los Angeles încă este departe de a fi la nivelul futuristic expus în film. Syd Mead, omul care a creat conceptul si designul din Blade Runner, consideră că acest film a influențat mult modul în care Los Angelesul arată astăzi. Nimeni nu poate demonstra acest fapt, însă nu poate fi contestat faptul că centrul Los Angelesului s-a schimbat radical în ultimii 30 de ani, poate și datorită imaginilor splendide pe care Scott împreună cu echipa sa le-au realizat în Blade Runner. Trebuie să știți că la acel moment, realizarea acestui film a fost o nebunie frumoasă, asumată de un regizor vizionar și o mână de oameni talentați, care și-au dedicat ani din viață pentru a contribui la acest film și a realizat o bijuterie cinematografică, deosebită, care nu se încadra în tiparele vremurilor. Când s-a lansat, Blade Runner se lupta în box-office cu giganți ca E.T sau Star Trek II: The Wrath of Khan. Cu un buget măricel, de 65 de milioane de dolari, Blade Runner nu a reușit să obțină decât 45 de milioane de dolari în box-office-ul global, publicul preferând filme mai comerciale și populare, precum titlurile celebre menționate anterior.  Blade Runner a costat mai mult decât E.T., însă temele complexe și abordarea neconvențională nu l-au ajutat prea mult, la acea vreme. Recenziile și reacțiile inițiale au fost confuze, așa că era privit ca un film neo-noir, mediocru. Valoarea lui a crescut însă, în timp, când noile genuri de public au început să caute și alt stil cinematografic, întărindu-i astfel lui Blade Runner rolul de filmul cult. Cu fiecare an care trecea, Blade Runner devenea mai apreciat și năștea motive de discuții și dezbateri filosofice în rândul cinefililor. 

Ridley Scott a reușit să ia ce este mai bun din romanul lui Phillip K. Dick și să ne ofere una dintre cele mai spectaculoase ecranizări S.F. din toate timpurile. Dacă îmi imaginez un viitor S.F, așa mi-l imaginez. Însă, un film nu este complet fără o coloană sonoră adecvată. Iar muzica  lui Vangelis pentru acest film este una dintre cele mai bune din toate timpurile, după părerea mea. Vangelis a construit o lume în lume prin muzica sa, este un personaj separat, care parcă narează toată atmosfera din film și astfel îi dă viața. Universul cinematic imaginat de Scott își exprimă trăirile prin muzica lui Vangelis.

Saxofonul care se aude obsesiv în multe momente din film induce ideea de melancolie, o reflectare către trecut, dar aduce și o urmă de speranță. Coloana sonoră creată de Vangelis este o capodoperă, o călătorie transcedentală și meditativă.  Nu știu care este punctul subliminal pe care Vangelis îl atinge, cert este că nicio altă muzică de film nu a reușit să îmi ofere starea pe care a reușit-o Vangelis. Și credeți-mă că iubesc muzica de film, am mulți compozitori preferați, chiar voi dedica un articol separat importanței muzicii în cinematografie.

Vangelis a lucrat aproape un an de zile la această coloană sonoră, construind-o meticulos, atent, oferindu-i viață proprie prin faptul că a ales să creeze ceva distinct, față de ce era muzica electronică la acel moment și ar fi putut fi folosită cu ușurință în acest film. În acest timp a compus, a produs, a aranjat și chiar a interpretat, dezvoltând astfel propria versiune în note muzicale a universului pe care Ridley Scott l-a creat în imagini. O simbioză perfectă ce a dat naștere la un act artistic de primă clasă. Așa a ieșit un album întreg, ce poate fi ascultat și trăit ca atare. Vangelis a împrumutat estetica lui Scott și a inclus-o în propria viziune muzicală, de aceea fiecare piesă este perfect armonizată cu momentul desfășurării acțiunii. In celebra scenă în care Roy ține descursul despre toate amintirile care se vor pierde în timp, ca lacrimile în ploaie, muzica lui Vangelis, ce acompaniază scena, este una subtilă, fragilă, dar plină de speranță. Până și sacrificiul făcut de o ființă creată artificial, poată să aibă substanță și profunzime, dar și emoție…

https://www.youtube.com/watch?v=qgz6jFxMpyk

În realitate, încă suntem departe de a avea androizi printre noi. Dar reușim cu succes să distrugem această planetă, punându-ne clipă de clipă în fața pericolului exctincției ca specie umană. Frica armelor nucleare este recurentă, poluarea și încălzirea globală ne sufocă la propriu și devin cel mai sumbru scenariu al dispariței omenirii. Cu toate astea, încă nu luăm foarte în serios toate semnalele de alarmă transmise de cercetori și oameni de știință, mergând înainte cu o inconștientă care l-ar face pe Descartes să se intrebe ”existați, dar gândiți?”.

Toate personajele din Blade Runner sunt bântuite de ideea mortalității, toate se agată de viață, toate se luptă se demonstreze că sunt ființe și au dreptul să trăiască, atât timp cât vorbesc și se comportă precum oamenii.  Dacă omul a fost creat de către o divinitate, are dreptul la rândul său să creeze o altă formă de viață? Și dacă da, are dreptul să decidă asupra morții acestei vieți creată artificial?

Ca un catalist cultural, influența lui Blade Runner nu poate fi trecută neobservată. În cinematografie, a avut un impact major, a dat naștere multor alte adaptări cinematografice ale operei autorului, precum A Scanner Darkly, Minority Report, Total Recall, dar i-a inspirat și pe alți cineaști să se afunde în universuri cyperpunk, cu estetică noir-futuristă, precum cele din Dark City, 12 Monkeys, Brazil, și chiar trilogia Matrix. De asemenea, regăsim povești de dragoste sumbre, în care protagonistul uman se îndrăgostește de o parteneră artifical creată, în filme ca Her sau Ex-Machina.

Fascinată fiind de suflet, filosofie, de psihologia umană, dar și de modul în care traumele pe care le trăim ne definesc viața, Blade Runner mi-a oferit fix ce căutam. De altfel, Phillip K. Dick ne-a expus cam tot ce se putea despre frământările sufletului, despre identitatea umană, despre nevoia de a aparține, în operele sale literare. Aceste frământări nu vor dispărea nici dacă vom trăi într-un viitor complet tehnologizat, dominat de mașinării inteligente care fie ne vor deservi, fie vor încerca să ne cucerească. Atât timp cât trăim și respirăm, sufletul ne este la fel de fragil. Iar  Phillip K. Dick este un autor special, pentru că ales să exploreze adânc în sufletul uman, înfruntându-și proprii demoni, lăsându-ne pe noi să ducem marile întrebări filosofice mai departe. În final, marea întrebare din literatura sa este ”ce este realitatea”? Dacă fiecare dintre noi trăim în propria realitatea, mai putem vorbi de o realitate universală? Cum percepem, fiecare, realitatea?

Îmi permit să închei la final, cu un pasaj din prefața scrisă de tatăl meu la ediția I a romanului Visează androizii oi electrice?, apărută în 1992, la editura Nemira. Cuvintele mele ar fi fost de prisos în fața cuvintelor lui, atât de bine și de frumos alese.

”Aşa cum spuneam, viaţa particulară a lui Dick a fost — pentru a întrebuinţa un eufemism — departe de a fi simplă. Suferind de numeroase probleme afective, psihologice (dacă nu chiar psihiatrice), complicate încă şi mai mult de experienţele sale cu droguri, Philip K. Dick va rămâne în istoria SF-ului drept omul care a operat o mutare esenţială a obiectului său de referinţă, renunţând la cosmos, la realizările ştiinţei şi tehnicii, pentru a explora abisurile — la fel de fascinante — ale sufletului omenesc. Asemenea unui savant care experimentează asupra lui însuşi un nou medicament sau o nouă invenţie ce se pot dovedi periculoase, dacă nu chiar fatale pentru propria sa existenţă fizică, Dick şi-a asumat cu bună-ştiinţă riscul stingerii treptate, asemeni unei lumânări — o şansă spre a ne cunoaşte mai bine, spre a putea intui (măcar) un răspuns la întrebările fundamentale ce ne frământă de când existăm pe acest pământ: cine suntem? de unde venim? încotro ne îndreptăm?”

Sursă foto: IMDb.com