Am lăsat fanii inrăiți să se ducă în primul val la cinema și acum câteva săptămâni am zis să văd și eu Avatar: The Way of Water, acest mult așteptat film revoluționar, la care James Cameron lucrează de 13 ani (în paralel cu celelalte continuări). M-am dus la sala IMAX din Cinema City ca să mă bucur de experiență, de tehnologie și de cel mai mare ecran curbat.
Primul film Avatar rămâne și astăzi una dintre cele mai puternice experiențe cinematografice trăite vreodată. Primul film 3D văzut la cinema. Realismul efectelor era de nedescris, ceva nemaintalnit la acea vreme. Eram atat de fascinată, încât aveam tendinda să întind mână, sperând că ating viețuitoarele de pe Pandora. Am zis ca ăsta e viitorul cinematografiei, mai ales ca a fost producția ce a declanșat nebunia 3D în cinema, un format care a prins de minune la români. Atunci, aveam cu 13 ani mai puțin, eram mai tânără și mă acaparau mai repede poveștile cu efecte care păreau că invie aceste ecrane și te teleportau pe alte planete. Dar cu cât trecea mai mult timp de la momentul ieșirii din sala de cinema, cu atât îmi scădea interesul și efectul Avatar își pierdea din farmec.
Nu am simțit niciodată nevoia să revăd cap-coadă primul film Avatar. Am avut mai multe ocazii să revăd porțiuni din el prin vizite sau atunci când mai era difuzat la televizor. Dar în acele momente nu mai aveam răbdare să ma uit la tot. Pentru că marele ecran are acea magie, care te ține sub o vrajă timp de câteva ore, în acea sală întunecată, dar aprinsă de câteva suflete care trăiesc intensitatea emoțiilor împreună, în același timp.
CITEȘTE ȘI: Blade Runner 2049, cinci ani mai târziu. De ce este considerat cel mai bun sequel cyberpunk
În toți acești ani, am citit și am scris la rândul meu nenumărate articole despre următoarele filme, iar fiecare interviu cu James Cameron în care deborda de un entuziasm feroce, lăsa impresia că viitorul cinematografiei este în mâinile lui.
Din păcate, experiența vizionării lui Avatar: The Way of Water nu a reprezentat acest lucru pentru mine. Și m-am gândit mult ce aș putea scrie eu despre acest film.
Trebuie să spun de la început că James Cameron nu este printre regizorii mei preferați, deși încerc de fiecare dată, cu fiecare film, să îmi placă mai mult. Pur și simplu, mi se pare că este un vizionar în ceea ce priveste tehnologia, dar sacrifică pentru asta partea narativă. Nu contest succesul și impactul filmelor ca Terminator, Alien 2 (poate cel pe care l-a; alege ca fiind cel mai bun film al lui) sau Titanic. Dar îl simt mai mult un regizor care revoluționează tehnologia, nu revoluționează însă și storytelling-ul.
Dar să începem cu părțile bune, adică efectele vizuale. Da, se simte că regizorul James Cameron a vrut să atingă perfecțiunea și cred ca a reușit asta, cu cele mai clare imagini pe care le-am văzut vreodată pe un ecran de cinema. Nici faptul că filmul a avut HFR (high frame rate) deci un număr mai mare de frame-uri pe secunde ( de la 24 la 48 fps) nu m-a deranjat, doar că în unele scene – mai ales cele cu multă mișcare – efectul putea fi puțin obositor.
Da, James Cameron face magie cu imaginile, cu efectele, dar ce facem cu povestea și personajele? Și de aici încep problemele pentru Avatar: The Way of Water.
Personal, am sperat ca James Cameron să investească mai mult în poveste și în dezvoltarea personajelor. Dar din păcate, par că și de această dată toate aceste elemente esențiale pentru o operă cinematografică au fost lăsate pe ultimul loc. Si acum, care este locul acestui film în istorie? Când facem referire la un succes de cinema, în ziua de azi, doar încasările și calitatea efectele vizuale devin singurele instrumente de măsurare? Pentru că Avatar este acel gen de film care produce un fenomen, care readuce lumea în sălile de cinema. Și pentru asta merită să fie lăudat, pentru că James Cameron continuă să vadă cinematograful ca principalul mediu de expunere și vizionare al unui film. În doar 2 luni de la premieră, James Cameron și-a bătut un record propriu, iar Avatar: The Way of Water este deja pe locul 4 în topul celor mai profitabile filme din toate timpurile și probabil va mai avansa in top. Conform boxofficemojo.com, acum, James Cameron are 3 producții in primele 5 pozitii din clasamentul filmelor cu cele mai mari încasări all time.
CITEȘTE ȘI: Cum se produc trailerele la Hollywood
De asta m-a dezamăgit cel mai mult Avatar. Pentru că James Cameron a demonstrat ca este un cineast cu multe calități, ambitios, și care dacă vrea, ar putea crea și filme cu substanță, în care povestea să primeze peste efecte sau alte trucuri spectaculoase. Problema este ca m-am plictisit încă din prima oră la The Way of Water. De ce? Pentru că nu mă aștepta nicio surpriză, fiecare scenă era previzbila, la fel și modul în care evolua acțiunea. Dacă ai văzut suficient de multe filme, începi să vezi din prima toate trucurile unui film simplu, bazat pe o rețetă comercială. Sunt de acord că nu ne putem uita tot timpul la drame, filme de autor, filme de artă sau de festival, care nu țin cont de conformități, ba din contră, provoacă spectatorul să iasă din zona de confort și tiparul de gândire pe care și l-a format sau i-a fost format în funcție de tipul de filme pe care a ales să le vizioneze.
Că aici este marea problemă a industriei, din punctul meu de vedere: publicul este hrănit, în mare, cu filme extrem de ușor de urmărit, unde fracturile de logică nu sunt un impediment pentru desfășurarea acțiunii, iar totul este explicat într-un mod simplist, pe întelesul oricui, ca să poată fi urmărit de cât mai multe categorii de public. Și mereu se creează această confuzie, că filmele grele nu prind la public.
Și chiar și aici, trebuie trasate niște linii când vorbim de un film comercial: ce îl definește ca fiind comercial? Că are priză la public și adună mormane de încasări? Că are un fir narativ simplu de urmărit, fără să le stârneasca prea multe probleme spectatorilor? Că le răspunde la întrebări direct, clar, fără nicio o nuanță artistică? The Wolf of Wall Street ar putea fi un exemplu: este un film al unuia dintre cei mai talentați regizori din istorie, pornește de la un caz real, îmbibat în excese, orgii, droguri, cu foarte mult umor și pentru unii, ar putea fi considerat încărcat de trivialități. Dar este mult mai mult decât atât, și poate fi considerat un comentariu cinematografic cu privire la o anumită epocă, un anumit stil de viață și o anumită clasă socială.
Revenind la Avatar: The Way of Water, povestea este foarte similară cu cea din primul film, doar că avem mai multe personaje albastre ale rasei Na”vi, și desigur, mai multă acțiune petrecută pe și sub apă. Există personaje noi, dar eu nu am simțiti că aduc vreo îmbunătățire, mai ales că toate au fost cumva oglinda unor personaje clișeice, de care este nevoie pentru a spune o poveste emoționantă. Rămâne tema ecologistă puternic impregnată, dar nu mă deranjează prea tare asta, ci faptul că totul este lipsit de substanță, nimic nu este tratat cu profunzimea cu care ar trebui pentru a oferi o poveste captivantă.
Pentru o durată de 3 ore, filmul este în multe momente lungit inutil, plictisitor, putea fi lejer scurtat cu 30-40 de minute, fără să impacteze desfășurarea acțiunii.
Apoi, dialogurile sunt atât de simpliste, că simt uneori că James Cameron ne insultă inteligența. Toate replicile dintre personajele adolescente par nefirești, chiar dacă scenariștii au inclus multe expresii tipice adolescenților. Dar se simte forțat, nenatural.
Chiar m-am gândit ce aș putea scrie într-o recenzie despre Avatar, dacă are sens sau nu, pentru că de obicei, caut chiar și în cele mai slabe filme, elementele pozitive cinematografice pentru că înțeleg cât de greu este să faci un film și câtă muncă este depusă pentru a-l duce la bun sfârșit. Și tocmai de aceea mă frustrează Cameron, că folosește toate resursele pe un proiect care în afară de efecte speciale revoluționare nu aduce nimic nou. Este un răsfățat al Hollywoodului, producătorii fac concesii în fața lui, iar la bugete nu cred că primește așa multe refuzuri ca alți cineaști.
Nu știu dacă James Cameron va mai face alte filme în afara de Avatar. Personal, în acest moment, nici nu mai aștept și nici nu îmi mai doresc să le văd pe următoarele. Sunt sigură că vor face un puhoi de bani, vor bate în continuare recorduri de box-office, iar cinefilii se vor duce în continuare să vadă cu ce extravaganță vizuală mai vine Cameron.
Pentru mine, însă, acest film a trecut ca și cum nu ar fi fost, pentru că m-am dus cu așteptări că ceva mă va impresiona la el. Sigur, când te gândești câte s-au realizat în cei 100 de ani de când s-a inventat cinematograful, de la filmele mute, cu gag-uri, și ce vedem azi pe marile ecrane, întelegi că tot acest avans tehnologic nu ar putut fi realizat fără toți acești deschizători de drumuri, printre care și Cameron.
Dar de ce trebuie să sacrificăm principala calitate a filmului – arta de a spune o poveste – în detrimentul tehnologiei? Dacă ăsta e prețul plătit, eu aș prefera să mă întorc la începuturi, când un film scurt și banal, precum par, poate azi, cele ale lui Chaplin, reușeau să marcheze și să spună mult mai multe cu mult mai puțin decât o fac astăzi producțiile hollywoodiene.
Industria de film nu este doar despre cele mai de succes filme, ci despre artă, despre filme de autor, despre povești inspiraționale, care tratează aspecte ale vieții sau situații din care putem învăța și reflecta asupra lumii înconjurătoare. Doar că, așa cum vedem din cifrele din box-office, din sălile de cinema, spectatorii iau ca etalon blockbusterele, filmele de autor rămânând o anexă a cinematografiei. Și tot așa, li se schimbă percepția, ca atunci când privesc un film care nu respectă convențiile comerciale, se grăbesc să pună eticheta de film greu, dificil de înțeles, ba chiar unii trec la etichete grele de genul ”ce porcărie de film”.
CITEȘTE ȘI: Primele imagini din Avatar 2. Mai poate James Cameron să revoluționeze cinematografia?
Deși am scris acest articol pornind ca o recenzie la Avatar, nu am sa ii dau note, așa cum am făcut cu alte filme. Pentru că nu este despre notă, ci cred că mai importantă este discuția despre cum ne raportăm la filme, ce elemente fac un film să fie considerat bun și despre cum reinvățăm publicul să caute și acele filme mai puțin accesibile, dar care se întorc mereu la funcția de baza a filmului: storytelling. Am ales să las acest termen in engleză, pentru că traducerea lui mi se pare că pierde multe nuanțe. Storytelling în film înseamnă acea capacitate de a transpune o poveste prin care să conectezi publicul, să se creeze o relație emoțională invizibilă între personaj și spectator și să aibă un efect asupra ta, lâsând ceva memorabil în urmă. Dacă în decursul celor 90/120 de minute de vizionare, nu simți nicio emoție (pozitivă sau negativă) față de niciunul dintre personaje, nu empatizezi, dar mai ales nu le întelegi motivațiile, este ca și cum te-ai uita la o înlănțuire de imagini, frumos aranjate, eye-candy, dar care trec prin tine și te lasă complet rece.
Când s-au anunțat nominalizările la Premiile Oscar, am văzut cinefili indignați mai mult de faptul ca Everywhere, Everything All at Once a fost nominalizat la Best Picture, un film pe care o parte din audiență consideră că nu este atât de profund pe cât pare. Dar nu am văzut la fel de mulți oameni indignați că Avatar: The Way of Water este nominalizat, printre altele, la Best Picture !!! cel mai important trofeu.
Pentru mine, Avatar: The Way of Water n-a funcționat, nici măcar ca film de popcorn, ca să zic așa.
Banii se fac, dar arta cui rămâne?
